În fiecare an, mii de femei sunt victimele violenței domestice, iar după ele rămâne, de cele mai multe ori, o tăcere grea. Acest fenomen trebuie să ajungă în atenția publicului pentru a le încuraja să se detașeze de situația abuzivă în care se află.
Astăzi, cu prilejul zilei de 25 noiembrie, Ziua Internațională a luptei împotriva violenței asupra femeilor, vă împărtășim câteva dintre poveștile femeilor care și-au luat viața înapoi:

****

C.Z. are 35 ani, dar jumătate din viață a cunoscut durerea, neajunsurile și teama.
Este cunoscută în comunitate ca fiind o persoană supusă, muncitoare, mamă a doi copii pe care cu greu a reușit să-i susțină, să-i educe având în vedere resursele limitate de care a dispus.
Copilăria acesteia a fost una tristă, asupra sa punându-si amprenta lipsa afecțiunii părintești, fiind abandonată de către mamă, în brațele unei mătuși într-un mediu cu multe neajunsuri; din păcate, multe dintre nevoile copilului nu au fost auzite și respectate de cei care o îngrijeau, una dintre consecințele pe termen lung, cu care se confruntă și în prezent fiind lipsa educației formale, C.Z. rămânând neșcolarizată.
În dorința ei de a părăsi mediul familial neprielnic în care a crescut, C.Z. a ales de timpuriu să evadeze. Astfel, la 15 ani a cunoscut un tânăr cu care a crezut că poate reuși să lase în urmă tarele trecutului. Din povestea lor ”de dragoste” au luat naștere doi copii, care, în mod normal ar fi trebuit să întregească familia, însă din cauza problemelor nerezolvate ale trecutului, cât și a celor apărute, supraviețuirea în cuplu a fost din ce în ce mai grea. Cumva, treptat, alcoolul a devenit un alt ”membru” al familiei cu care partenerul începuse să aibă o ”relație” puternică, iar toți ceilalți- mama și copiii au devenit inevitabil ținte ale comportamentului deviant al bărbatului. CZ povestește cu multă durere despre abuzurile la care a fost supusă, declarând rușinată că abuzurile sexuale, pe lângă cele fizice, verbale, socio-economice, erau cel mai greu de suportat deoarece nu putea să împărtășească cu nimeni această suferință intimă.
Chinurile prin care CZ a trecut au favorizat exploatarea vulnerabilităților acesteia, astfel că, la o vârstă timpurie a fost diagnosticată cu o tulburare psihoemoțională, greu de ținut sub control, din cauza stresului acumulat în familie și dincolo de ea, fapt ce a determinat autoizolarea sa. Deși dificil de gestionat situația, aceasta a găsit, totuși, resurse pentru a apela la autorități, care au venit în sprijinul său. Strigătul ei de ajutor a fost auzit, astfel că CZ a fost contactată de reprezentanții Proiectului ”VENUS” susținută și încurajată să facă o schimbare reală în ceea ce privește viața sa.
CZ a devenit beneficiara serviciilor sociale ale proiectului, inclusiv găzduirea în Locuința Protejată. Procesul de adaptare și refacere al acesteia a avut ca motivație intrinsecă nevoia de regăsire, de echilibru, de cunoaștere și testare a realității înconjurătoare, intervențiile specialiștilor proiectului acoperind nevoile ei multiple, pentru a fi pregătită să facă față unor situații imprevizibile.
Evoluția lui CZ s-a concretizat în cele mai multe planuri ale vieții sale, astfel că pe lângă separarea de agresor, aceasta a început să-și capete autonomia socială, o perioadă de timp activând pe piața muncii. Mai mult decât atât, dupa ce a părăsit locuința protejată, a devenit persoană-resursă pentru alți membri aflați în nevoie socială din familia de origine. Și-a reevaluat atributele rolului de femeie, acceptând perspectiva de a se angaja într-o altă relație adultă cu un alt partener.
Odată cu depășirea statutului de victimă, CZ a considerat că este pregătită să facă următorul pas în viața independentă, pentru ca, în viitor, să poată răzbi fără intervenția autorităților.
Privind în urma, cu tristețe își acceptă trecutul, privind în viitor, zâmbește acum cu încredere.

****

Sunt Ioana și am 28 ani.
Existența mea de până acum a fost una nu tocmai liniștită și lipsită de griji. Încă de când aveam o vârstă fragedă părinții mei au divorțat iar eu am crescut alături de mama mea și de noul ei soț. Într-una din vacanțele de vară petrecute la bunici am aflat că am un frate pe linie paternă, pe care l-am și cunoscut atunci însă pe care mama mi-a interzis să îl mai văd sau să mai am de-a face cu el.
Am căutat întotdeauna figura paternă care mi-a lipsit…și am crezut că am găsit-o în persoana unui bărbat pe care l-am întâlnit în Italia. L-am iubit și am crezut că o vom putea crește împreună pe fetița noastră A., însă nu a fost așa. Încă din primele zile de la nașterea ei, acesta m-a lovit pentru că nu se putea odihni din cauza copilului și eu nu știam ce să fac ca să îi potolesc plânsul. A declarat că este incapabil să crească un copil, că ar fi mai bine să mă descurc singură cu fetița. Așa am făcut…
M-am întors în țară cu fetița care avea doar câteva săptămâni și am stat o perioadă la bunicii materni. Apoi l-am întâlnit pe actualul soț pe care îl cunoșteam încă din copilărie…el mi-a promis că mă va ajuta să cresc fetița și că îmi va fi aproape mereu. Ne-am căsătorit și am trăit în aceeași casă cu părinții lui. După un an l-am născut pe D, iar din acel moment a început calvarul. Cheltuia toți banii pe alcool și pe jocuri de noroc, trata diferențiat copiii și când am început să îi atrag atenția asupra acestui comportament a început să devină agresiv.
Am trăit așa, în bătăi, lipsă de respect și neajunsuri timp de 8 ani. În luna octombrie, a acestui an, m-a bătut atât de tare, încât pentru câteva secunde mi-am pierdut cunoștința. Așa amețită cum eram din cauza loviturilor la cap, am luat copiii și am fugit de acasă. Am sunat la Linia națională a violenței domestice, pentru că aveam numărul de la șeful meu de mai multă vreme și în acest fel am ajuns la Locuința protejată VENUS.
Aici ne simțim ca acasă. Parcă trăim aici de o veșnicie și nu îmi vine să cred că există persoane care mă ascultă și încearcă să ne ajute. Nu îmi doresc altceva decât să divorțez, să îmi găsesc un loc de muncă și să găsesc o locuință cu chirie pentru mine și copiii mei.
Am încredere că voi reuși să duc o viață independentă și liniștită alături de copiii mei, că am făcut alegerea corectă plecând din mediul violent și că voi găsi persoanele potrivite care să mă sprijine și să îmi ofere siguranță

****

La vârsta de 15 ani locuiam cu familia in Spania si mergeam la Biserica Adventista. Acolo l-am întâlnit pe cel care avea sa devina soțul meu. Venea in fiecare zi sa mă viziteze in casa părinților mei. Într-o zi stăteam de vorba cu el in camera mea si a venit fratele meu care a început sa se certe cu el, iar el, viitorul meu soț, l-a bătut.
Părinții mei s-au supărat foarte tare si m-au dat afara din casa, iar eu m-am dus sa locuiesc cu viitorul soț, deoarece eram într-o tara străină, aveam doar 15 ani si nu aveam unde sa mă duc. La vârsta de 18 ani, am plecat in Romania si ne-am căsătorit, apoi ne-am întors in Spania si la vârsta de 19 ani, am rămas însărcinata, cu fiica mea. Pana la nașterea fetiței totul a mers bine, el mă iubea, se purta frumos cu mine, mă vedea ca pe femeia perfecta, dar după nașterea copilului, totul s-a schimbat, soțul meu începând sa mă jignească, sa mă judece si sa mă bată.
Când fetița avea 2 ani ne-am mutat cu părinții lui in Romania. Într-o noapte m-a bătut si m-a dat afara in pijamale la ora 12. M-a adăpostit o vecina, care a chemat ambulanta si politia. A doua zi am depus plângere la politie împotriva soțului, mi-am luat fetița si am mers la un Centru pentru femeile maltratate in București.
Am stat acolo o luna, dar soțul meu mă suna plângând, își cerea iertare si promitea ca nu se va mai întâmplă, rugându-mă sa revin la el. M-am împăcat cu el, iar o perioada ne-a fost bine. Am rămas însărcinata cu al 2 lea copil, un băiețel.
După nașterea copilului au început iar jignirile, amenințările, m-a aruncat din nou in strada, noaptea la ora 2. L-am rugat sa mă lase sa stau pana dimineața, deoarece nu aveam unde merge la ora aceea. A doua zi, după ce a plecat la serviciu, am luat copiii si am fugit la părinții mei in alta localitate. Soțul meu a aflat unde sunt si a început sa-mi amenințe părinții.
Neavând liniște in casa părinților mei, din cauza soțului, m-am mutat la niște prieteni, pentru o perioada. Neputând sa ne mai întrețină, pe mine si pe copiii mei, aceștia m-au adus la o Locuință Protejată pentru Victimele Violentei Domestice, unde mă aflu in prezent.
Sunt convinsa că am făcut alegerea corectă plecând din acel mediul violent. Nu a fost ușor. Am încredere că voi reuși să depășesc acest moment greu si ca in viitorul apropiat voi avea o viață independentă și liniștită alături de copiii mei.

****

Pana la relația cu domnul M, eram ceea ce se poate numi apărătoarea victimelor si descurajam vehement orice relație de violență susținând in trecut numeroase femei si fete, victime ale violenței până am ajuns eu in locul lor. Cum? Nici eu nu știu… M-am simțit prinsă ca într-o vâltoare si pe zi ce trece m-am afundat mai tare. Relația a început pe facebook. Am vorbit aproximat 11 luni pe chat. Nu continuu. In octombrie 2016 m-am întors in tara după ce timp de 15 ani am locuit in Italia. Aflarea vestii ca tatăl meu nu se simțea prea bine m-a făcut sa iau această hotărâre. Domnul M m-a invitat la o prăjitură. Am fost la o cofetărie. Pentru mine invitația a fost extrem de drăguță in aceste timpuri in care bărbații te invita la club sau la întâlniri pe fuga. Am considerat că, totuși, merita o șansă… Părea un băiat din timpurile trecute, cu bun simt si respect. La 5 zile după începerea relației a aruncat cu furculița in mine pentru că mămăliga era nefiarta. Spunea că iau totul prea in serios, mai ales astfel de gesturi. Am simțit ca nu este în regulă felul în care se comporta, dar nu puteam rupe relația. Aveam 35 de ani. Familia, rudele erau toate in jurul meu cu aceleași cuvinte: familie… ai vârsta… copii, nu ai sa mai poți face.
In mai 2017 am rămas însărcinată. O sarcina oprită in evoluție. Evident, chiuretaj si suferința. Cel puțin pentru mine! La o lună după chiuretaj m-a lovit. Putin spus lovit. M-a umilit, urinând pe mine punându-mă la pământ și urcându-se pe gâtul meu cu un picior. Am chemat poliția. Am fost scoasă din casa eu, cu toate că eu plăteam chiria si contractul de închiriere era pe numele meu. A ascuns contractul si eu am fost evacuata. De fapt, mă puteam întoarce, dar cine ar fi făcut-o?
Am plecat la părinți in alta localitate. Într-o săptămână nu a făcut decât sa plângă la telefon, sa mă roage, să jure ca nu se mai întâmplă si m-a convins sa mă întorc. Timp de 1 an de zile nu a făcut un gest greșit si nici nu a exagerat cu consumul de alcool. În 2018 m-a strâns de gât până am leșinat. Plecam din țară și aveam valiza la ușa. Era nemulțumit ca nu sunt interesată să fac sex cu el înainte de plecare, știind că voi fi departe 1 luna. Mi-am revenit din leșin singura si m-am trezit pe jos in fata ușii cu valiza lângă mine. Am apucat mânerul si am ieșit pe ușa. Timp de 1 luna si jumate nu am vorbit cu el. Îmi scria zilnic. M-am întors in tara si ne-am vazut iar… m-am întors la “casa noastră”.
De atunci, am stat mult timp plecată. Când eram acasă erau certuri si reproșuri, controale la telefon. Eu mă apărăm plecând, pentru că nu știam cum sa închei relația.
In august 2018 am rămas însărcinată iar. Știam deja ca trebuie sa termin relația cu el si căutam o metodă. M-am gândit chiar sa fac avort, cu toate că îmi doream copilul, nu-l doream pe el ca tatăl copilului meu. Credeam ca, daca voi sta cu tatăl ei, va avea sprijin si nu va fi singura niciodată sau nu atât de mult pe cat am fost eu, copil fiind. Dacă nu ar fi fost asta, cred ca as fi încă acolo…
As suporta sa mă facă curvă, proastă, sa rada de mine ca nu am familie… Părinții mei nu au avut posibilități sa mă crească. Asta nu înseamnă ca nu am familie… Îmi spunea: nici mă-ta nu te-a vrut. După ce s-a născut K, a început șantajul ca-mi va lua copilul… ca nu am nimic… ca nu o sa am șanse in fata lui.
Faptul că el mi a aruncat fata in brațe si s-a lovit de maxilarul meu, în seara cu agresiunea, m-a făcut sa înțeleg ca nu-i fac un bine dacă rămân acolo.
Astăzi, la 6 luni de când m am despărțit, cu 2 procese pe rol care par a nu se termina, pot spune că mă mândresc. Am reușit sa scap de un individ agresiv si manipulator. Îmi renovez singura casa, fiica mea este la o creșa privată, nu duc lipsa de nimic… am liniște.

****

Irina a fost printre primele victime ale Locuintei Protejate. O picătură într- un ocean de suferință, drama multora dintre femeile din lumea întreagă, stigătul de ajutor al femeilor care caută sprijin și până la urmă găsit atât de aproape, de ea.
O ființă micuță, cu ochi mari negri, mărginiți de gene dese, mă întâmpină șovăind la prima noastră înâlnire. Își frământa mâinile în poală și timid încearcă să imi explice prin ce a trecut timp de mulți ani, faptul ca are două fiice și ele traumatizate de multele violențe de toate felurile la care au asistat, în tăcere, de-a lungul timpului între părinți.
Totul, până intr-o zi când nu a mai putut îndura și a spus STOP. Si de aici a început lungul drum al reinventării ei ca om, a obținut ordin de protecție după un episod crunt de violență, a intentat acțiunea de divorț, sprijinită moral în multe ședințe de noi membrii echipei de proiect, atât prin grupul de suport acordat atât ei cât și fiicelor, găsirea avocatului din oficiu, deplasări la poliție, acordarea de servicii sociale acolo unde a fost nevoie.
In consilierile psihologice a reușit sa aibă din nou încredere în ea, și, împreună cu specialistii, sa își crească stima de sine, atât de greu încercată. Sugestiile acestora au venit ca niște teme pentru acasă, care să o ajute să găsească singură soluții care sa dea rezultate sau să modifice ceva care nu funcționa.
În cele din urmă am reușit să clădim împreună o strategie de supraviețuire, in urma separării de agresor, pe termen mai lung identificând disfuncționalitatea relației sale de-a lungul anilor cu soțul agresiv, și găsindu-si singură resursele.
Mulțumirea noastră, a profesionistilor, este atunci când vedem că suntem de ajutor, că suntem percepuți ca un sprijin pentru sufletele atât de greu încercate de soartă și putem contribui cât de puțin la alinarea lor.
Irina – o mamă cu doi copii, este acum mulțumită că a reușit să-și ia viața în propriile mâini și să meargă mai departe fără frica de a mai fi lovită și înjosită în fiecare clipă.

****

Numele meu este Ana, am 37 de ani și, de aproape o lună, stau într-o locuință protejată pentru victimele violenței domestice. Uneori nici nu îmi mai amintesc unde a început povestea asta dar, cel puțin în ultimul timp, încerc să memorez destinația, să reconstitui în fiecare dimineață drumul către cine vreau să fiu.
La 19 ani am cunoscut un bărbat care, pentru aproape 17 ani, a fost omul pe care m-am bazat și care, din păcate, a avut grijă să mă facă să mă simt suficient de neimportantă, încât să mă consider norocoasă că am pe cineva lângă mine.
Pe parcursul călătoriei, m-am întrebat, uneori, dacă nu cumva merit mai mult decât bătăi și umilințe și, de prea multe ori, mi-am răspuns mie însămi… nu, nu meriți mai mult.
Am crezut, pentru secvențe scurte de timp că, indiferent dacă merit sau nu, trebuie să ies din colivia asta, dar nu tot timpul am găsit căile de ieșire potrivite, m-am trezit tot mai izolată, fără prieteni, fără o familie pe care să mă pot baza…și m-am întors la el, de 4, 5, 6 ori, cine mai știe, m-am întors de fiecare dată pentru că mi se părea că fără el nu pot face nimic, nu sunt nimic.
E greu să pleci din locuri familiare, chiar dacă locurile alea dor de multă vreme, uneori mi se pare că nu mai văd ieșirea, mă surprind dezamăgită de faptul că lui nu îi pasă unde sunt, cine sunt de parcă nu aș fi înțeles nimic din tot ce s-a întâmplat.
Aici, la acest centru pentru femei aflate în situația mea, am început să mă redescopăr, să cred în mine, să văd că există persoane cu povești de viață asemănătoare și, cel mai important, primesc sprijinul de care am nevoie ca să merg mai departe. Cu ajutorul profesioniștilor de aici am reușit să adun bucățile de puzzle care erau sufletul meu, să le pun la loc, să dau forma femeii care știu că sunt, puternică și cu credință în viitor. În scurt timp doresc și să mă angajez (am deja câteva variante), să mă bucur de câștigul meu și să pot să fiu singură pe picioarele mele.
În secunda asta, când scriu, îmi place să cred că am plecat definitiv, cumva simt că e definitiv; am o fetiță pentru care vreau să fiu cineva, fără cârje pentru suflet și fără răni nevindecate. Cred că fetița mea este motorul care mă ține la suprafață, care îmi dă putere să lupt și să merg mai departe; pentru ea sunt pregătită să rup cercul ăsta vicios și să devin un om întreg și liber.
În incita centrului am beneficiat de tot confortul și suportul personalului, între timp s-a pronunțat și divorțul, devenind o femeie liberă cu multe vise și speranțe de a începe o nouă viață. În acest centru am învățat să trăiesc, să mă bucur de fiecare clipă pe care o trăiesc în prezent și o spun cu mâna pe suflet că am întâlnit niște oameni minunați care au știut să-și facă meseria, ajutându-mă din toate punctele de vedere.

****

Doamna F. este cea care i-a stabilit clar soțului, noi limite, după câteva episoade de violență și pe fondul consumului de alcool, acestea întâmplându-se de față și cu copiii. Acum el se implică în activitățile copiilor, gospodărești, au fost în doua vacante, el stătea separat, în locuinta din curtea casei, cea pentru musafiri. De curând s-au reapropiat, dar ea este vigilenta și nu ar mai tolera o recidiva a soțului. Implicată în procesul de consiliere, interesată de lectură pentru dezvoltare personală, a dorit sa găsească răspunsuri și soluții împreună cu psihologul. Din punct de vedere material este independentă, are afacere proprie, lucrează de acasă de ani de zile, are grija de copiii, familie. După acel episod, experiența cu poliția care ” nu o credea”, “cum doamnă, să bea atât?, sigur aveți alte interese”, …umilința, socată de relația cu anumite instituții, deși pentru alții reușea în instante sa convingă… Aici a avut o surpriza. Nu mă credeau…
Și-a reașezat prioritățile, și-a alocat timp și pentru ea, nu mai făcea și ce era partea soțului, ii delega sau negocia activitățile cu copiii, afterschool, curățenie, etc. Au făcut activități împreună, au comunicat mult.
În tot procesul a fost acompaniată de psiholog, chiar dacă fizic nu s-au întâlnit decât mai târziu. Acesta a fost poate și un avantaj, a mărturisit dna F., pentru ca era mai puțin expusă, putea spune lucruri pe care le-ar fi ascuns din jenă, de teama caă este judecată. Când s-au întâlnit, după câteva conversații telefonice a fost o experiență emoționantă. Avea acum imaginea completă a persoanei și a vocii care ii oferiseră atâta încredere, certitudinea că este ascultată. Dorește sa vină în continuare la întâlnirile fizice cu grupul de suport, atunci când o sa fie posibil și fără riscuri din cauza situației create de pandemie. Speră să aibă viața liniștita pe care o merita.

****

Numele meu este P.A., în vârstă de 32 de ani și am fost o victimă a violenței domestice, atât eu, cât și cei doi copii ai mei.
Acum 14 ani, l-am cunoscut pe fostul soț cu care am vrut să formez o familie. La început a fost totul bine, dar după ceva timp, din cauza alcoolului și a geloziei a început să devină violent și să mă lovească fără nici un motiv. Am vrut să ne despărțim de câteva ori, dar promitea că o să se schimbe, că nu mă mai lovește și eu îl credeam.
După câțiva ani am născut-o pe fata noastră, iar el s-a mai potolit puțin și astfel am ajuns să facem și cel de-al doilea copil. Această schimbare nu a durat foarte mult, deoarece, băiatul era diferit față de fată, nu dormea noaptea, plângea mai tot timpul. Acest lucru îl enerva foarte tare, a început să lovească și copiii, astfel s-au înrăutățit lucrurile, deoarece eu nu eram de acord să se comporte așa cu ei.
Când am revenit la muncă, după ce am născut fata, am montat o cameră video în sufragerie pentru că rămâne acasă cu o femeie și am vrut să vedem cu se comportă aceasta cu fiica mea. După revenirea pentru a doua oară la muncă, am făcut schimb de ture, astfel încât, unul dintre noi să rămână acasă cu copiii. Atunci a fost momentul, când soțul meu a montat o cameră video în dormitor, deoarece era gelos și dorea să mă supravegheze.
Certurile noastre erau tot mai frecvente, deoarece el nu se ocupa deloc de copii atunci când eu eram la muncă, iar fata mă suna că tatăl ei refuză să se trezească să le pună masa.
I-am spus că-mi voi lua copiii și voi pleca, dar mă amenința mereu că mă omoară, iar eu de frică nu am făcut nimic, până într-o zi, când m-a lovit în fața copiilor și aceștia au început să plângă, spunând că nu vor să mai stea cu tatăl lor. Fata își făcea bagajul și îi spunea tatălui ei că nu vrea să stea cu el și că nu o să-l cheme la ziua ei, atunci când va împlini șapte ani, iar el nu spunea nimic, pentru că nu credea că o să am curajul să plec.
Atunci, m-am hotărât și după ce a plecat el la muncă, mi-am strâns câteva lucruri pentru mine și copii, pentru că trebuia să avem grijă să nu ne vadă pe camerele video și să vină peste noi, astfel am ajuns la centrul pentru victimele violenței domestice, unde am beneficiat de protecție.
Personalul din cadrul centrului ne-a ajutat foarte mult să trecem peste traumele de acasă, iar copiii au fost foarte încântați să stea aici și spun mereu că nu vor să mai meargă acasă.
După ce am ajuns la centru, am obținut un ordin de protecție pe o perioadă de șase luni, pentru mine și pentru cei doi copii, am divorțat și cu ajutorul personalului de aici, cărora le mulțumesc foarte mult, am devenit o altfel de persoană, am scăpat de frică, frica pe care o aveam față de el, am devenit mai încrezătoare, iar copiii s-au simțit în siguranță.

****

Numele meu este I, în vârstă de 42 de ani, o supraviețuitoare a violenței domestice. Povestea mea a început acum 23 de ani, căsătorindu-mă în speranța de a-mi întemeia o familie, dar după câțiva ani, viața mea s-a transformat într-un calvar.
Pe fondul alcoolului soțul meu a devenit violent, atât verbal, cât și fizic. Totul a început cu o palmă, apoi s-au transformat în lovituri crunte, aproape zilnice. Am suportat de teamă că nu am unde pleca împreună cu copilul meu, teamă că nu voi putea să mă descurc, până într-o zi când paharul s-a umplut. După o bătaie cruntă, plină de vânătăi, am avut curajul de a cere ajutor, sunând la poliție, în speranța că mă pot ajuta, și da, m-au ajutat foarte mult, luându-mă din locuința conjugală împreună cu fiica mea.
Când m-am dezmeticit din șoc, ajunsesem într-un centru de protecției pentru victimele violenței domestice.
Aici am descoperit că viața mea se va schimba și că va trebui să lupt. Toată lumea din centru s-a mobilizat pe cazul meu. Am beneficiat de consiliere juridică, obținându-se un ordin de protecție pe o perioadă de patru luni, asupra agresorului. Apoi am beneficiat și de consiliere psihologică, care m-a ajutat foarte mult în comunicare și în construirea unei noi vieți.
În incita centrului am beneficiat de tot confortul și suportul personalului, între timp s-a pronunțat și divorțul, devenind o femeie liberă cu multe vise și speranțe de a începe o nouă viață. În acest centru am învățat să trăiesc, să mă bucur de fiecare clipă pe care o trăiesc în prezent și o spun cu mâna pe suflet că am întâlnit niște oameni minunați care au știut să-și facă meseria, ajutându-mă din toate punctele de vedere.
Mulțumesc din suflet întregii echipe care a fost alături de mine din prima zi, deoarece, astăzi nu mai sunt cea care a venit acum un an.
Astăzi sunt o femeie independentă, sigură pe visurile ei și mândră de toate realizările, pregătită să încep o viață nouă, împreună cu fetița mea, departe de tatăl violent. Toate astea, se datorează ajutorului primit si din partea personalului; un personal calificat și pe această cale le mulțumesc pentru toată implicarea și profesionalismului de care au dat dovadă.
Astăzi sunt o altă femeie, ce recomandă ca tuturor femeilor victime ale violenței domestice să ceară ajutor.

****

C.M. are 38 ani și un copil în vârstă de 2 ani. Prima dată când a intrat în atenția specialiștilor, a fost în 2018, adusă de un echipaj de poliție, la un centru de criză, pe raza județului unde locuia. Pe fondul consumului de alcool din partea concubinului, acesta o dăduse afară din casă, împreună cu copilul.
A fost găzduită 6 luni, timp în care a fost sprijinită și încurajată să fie puternică și să lupte. Cu toate demersurile întocmite, autoritățile locale nu au văzut pericolul la care erau expuși, atât Maria, cat și copilul. Erau doar ”o familie care… ei se ceartă, ei se împacă.”
În cadrul activităților din centru, Maria s-a implicat mereu. Nu are studii, dar a avut un loc de muncă. A economisit pe card indemnizația pentru creșterea copilului. Era nerăbdătoare să își reia viața, alături de copil, în mijlocul comunității de unde provenea. După 6 luni, specialiștii DGASPC au găsit o locuință pentru ea si copil. Trebuia să achite o suma modică de 100 lei/lună. Părea puținul de care avea nevoie pentru început, dar nu a fost așa.
După alte trei luni, Maria a revenit in centru, fusese agresată verbal și amenințată de fostul concubin. Autoritățile locale au aplicat amenda ambelor părți ”ca să se potolească”. Maria nu a vrut să facă alte demersuri.
In 2020, a acceptat să beneficieze de serviciile unui proiect pentru victimele violenței domestice. După câteva luni într-o locuință protejată, Maria a reușit cu sprijinul profesioniștilor din domeniu, să depună dosarul pentru prelungirea cu 1 an a concediului pentru creșterea copilului, a înaintat acțiune în instanță pentru stabilirea autorității părintești și a depus dosarul pentru obținerea unei locuințe sociale. Speră că viața îi va zâmbi de acum.

****

Doamna S este o persoană optimistă, puternică, pe care viața a lovit-o de mică, atunci când a fost abandonată de familie la centrul de plasament pentru copii.
Ca urmare a unei afecțiunii suferite în copilarie, (în urma unei căzăturii dintr-un copac) aceasta a fost nevoită să urmeze o școala specială, dar nu s-a lasat descurajată.
În urma frecventării acestor cursuri a cunoscut oameni noi de la care a învațat să fie un om bun, respectuos și harnic.
Odată cu finalizarea studiilor, deoarece nu avea un loc de muncă și nici posibilitatea de a închiria o locuință, doamna S s-a mutat dintr-un oras în altul, la un centru rezidențial pentru persoane cu handicap, acolo unde l-a cunoscut pe actualul soț, cel cu care a dorit să-și întemeieze familia pe care nu a avut-o niciodată și după care a tânjit. Din păcate viitorul nu avea să fie așa cum a sperat. În schimbul înțelegerii și dragostei pe care și-a dorit-o, a primit doar vorbe urâte, care de cele mai multe ori se transformau în bătăi. Nesiguranța și sentimentul de vinovăție au început să-și facă ușor loc în sufletul ei. Nu înțelegea unde greșește și de ce nu poate să aibă lângă ea un suflet care să o înțeleagă, un prieten, un partener lângă care să-și poată împlini visul de o viață și anume acela de a avea un cămin, o familie.
Fiind o luptătoare, doamna S a găsit puterea de a merge mai departe și a solicitat sprijinul unui centru social de urgență pentru persoanele fără adăpost.
Firea ei deschisă, îndrăzneață și muncitoare au făcut-o să fie iubită de tot personalul centrului. Chiar dacă nu a divorțat de agresor aceasta a găsit puterea de a se separa de el. În prezent dorește să urmeze un curs de recalificare pentru a-și găsi un loc de muncă și, pas cu pas, să își construiască viitorul la care a sperat întotdeauna, o viață nouă și liniștită.

****

După 22 de ani de căsnicie, C.L în vârsta de 43 de ani, a fost nevoită să ia totul de la zero.
Cazul doamnei a intrat în atenția DGASPC, in februarie 2020, ca urmare a unei sesizări telefonice, venite din partea unei organizații neguvernamentale din județ. Doamna fusese lovită de către soțul ei, iar cel care „a îngrijit-o” în noaptea respectivă fost fiul său , Denis, în vârstă de 6 ani. C.L a fost la spital, abia a doua zi, după ce a luat copilul de la grădiniță, la sesizarea cadrelor didactice fiind solicitata ambulanta. Doctorul i-a spus ca ’’daca mai întârzia o ora, astăzi nu mai era’’. Când a ajuns la spital, in urma controlului medical, s-a constatat ca organele interne suferiseră multiple traume, ”toate erau rupte”. Fusese lovită cu bocancii… A știut doar că atunci când a intrat in operație, era lumină afară. După anestezia generală, când s-a trezit, era întuneric. Nu a știut cat timp a durat operația. Se gândea doar la copilul ei, care rămăsese cu agresorul. De-a lungul timpului, indurase violente fizice si verbale de dragul copilului său, de rușine si de ’’gura lumii’’.
’’In timpul operației m-am rugat la Dumnezeu să fiu bine, iar El m-a ajutat’’.
După 7 de zile de spitalizare si 40 de recuperare a realizat ca Dumnezeu a vrut să fie salvată, să poată să aibă grijă de fiul ei. Acum are un loc de muncă si își face planuri de viitor.
A fost sprijinită de către specialiștii DGASPC pentru obținerea certificatului medico-legal si pentru găsirea unui loc de muncă. De asemenea, a fost susținută pentru integrarea fiului său la școala din proximitatea locuinței protejate.
Deși are doar 10 clase absolvite, C.L își trăiește si dezvoltă cunoștințele prin fiul său care este sprijinit, lăudat si iubit de doamna lui învățătoare.
C.L își dorește să meargă mai departe, ’’să-si cumpere o căsuță într-o comuna din apropiere, să crească animale, să cultive flori, să se bucure de viată’’!
Sprijinul specialiștilor DGASPC, prin proiectul pentru victimele violentei domestice, fost pentru C.L șansa ei, șansa la o altă viată, mai bună, împreună cu fiul său!

****

Doamna M. a apelat la serviciile DGASPC pentru consiliere, în urma multiplelor acte de violență pe care le-a suferit din partea soțului.
Este persoană cu dizabilități și suferă de epilepsie. Diagnosticul ei necesită cu siguranță un mediu de viață liniștit, armonios și lipsit de griji.
Bătăile repetate din partea unui soț gelos și foarte agresiv au dus la agravarea stării de sănătate a doamnei, mama a unui copil, elev în clasa a-5-a. La toate aceste scandaluri a asistat și fiul lor, iar doamna s-a văzut depășită să gestioneze relația cu el.
A fost consiliată de echipa de specialiști, în ceea ce privește îmbunătățirea capacității de comunicare și de relaționare cu soțul și copilul. Ea a reușit între timp să reconstruiască relația cu soțul. A învățat cum să se raporteze și cum să reacționeze, cum să discute cu el în situații limită, pentru a preveni un conflict.
În urma consilierii vocaționale, doamna va participa la un interviu de angajare, urmând sa fie încadrată în muncă, imediat ce starea de sănătate ii va permite (în acest sens a fost orientată către un consult de specialitate).
Astfel, prin serviciile oferite, doamna M. a reușit să creeze un mediul familial mai bun, atât pentru ea cât și pentru fiul ei.

****

Mă numesc Lavinia, am 33 de ani și locuiesc într-o Locuință Protejată pentru victimele violenței domestice alături de fiica mea, în vârsta de 5 ani. De la sfârșitul anului 2018 am tranzitat mai multe centre și am încercat să supraviețuiesc.
Acesta este prezentul și aș dori să ne întoarcem în trecut pentru a povesti o parte a vieții mele destul de nereușită.
Probabil că mi se datorează totul din cauza încăpățânării mele de a pleca de acasă mai repede, de a-mi constitui o familie, de a reuși pe plan profesional, dar gândindu-mă mai bine tot ce am facut în proporție de 80% a fost să mă arunc în brațele oricărui bărbat, să investesc timp și efort în nimic, în concluzie. Partea profesională a avut de suferit enorm și încă încerc să mă redresez cumva, să îmi găsesc calea mea.
Mă întorc în timp, mai exact în iarna anului 2013 când l-am cunoscut pe Cătălin, un bărbat slăbuț, cu ochii negri și un caracter destul de vorbăreț. Nu mi-a luat prea mult timp să mă mut la el și să întemeiez și o familie (el și-a dorit foarte mult o fată), dar prin ce am trecut nu mai vreau să treacă nimeni. Mă gândesc acum cât de inconștientă eram în timpul sarcinii când mergeam pe străzi non-stop, fără odihnă, fără hrană adecvată, totul din cauza deselor neînțelegeri dintre el și mama lui. Ajunsesem să am banca mea de suferință în fața unui magazin, unde stăteam si plângeam, întrebându-mă ce se va alege de mine și de copil.
Soarta a fost destul de crudă cu mine. Imediat după botezul fetiței ne-am strâns lucrurile fără să știe mama lui nimic, de fapt nimeni din familia noastră și să plecăm cu banii de pe nunta și botez în chirie într-un apartament deplorabil de 3 camere, la care cu greu am plătit toate dările. Aici, cred că a fost momentul care mi-a schimbat destinul. Nu am avut parte de liniște sau odihnă cum s-ar fi cuvenit, certurile au început să fie din ce în ce mai dese și începuseră și palmele lui să îmi străbată obrazul destul de mult. Într-o zi, chiar mă fardasem la ochi mai mult din cauza ochiului învinețit datorată lui, ca să pot să ies afară și să iau ceva de mâncare, având în vedere că eu făceam mâncare, curat, aveam grijă de fetiță, și el absolut nimic. Ba mai mult, mă trezea din puținul somn de care beneficiam ca să ii satisfac plăcerile.
În desele ocazii cât rămâneam singură prin casă cu fata, cădeam în genunchi și mă rugam să îmi vină o soluție salvatoare de care m-aș fi putut agăța.
Țin minte și acum cât de traumatizată a fost fetița la grădiniță din cauza lui. S-a trezit la 6 dimineața brusc ca să mi-o ia pe fată, de fapt el nu adormise deloc, era furios că nu putea adormi, și nici nu am apucat să pun ceva pe micuța fată ca a și expediat-o la grădiniță. Fata a plâns atunci și m-a sunat doamna educatoare să îmi spună că plânge după mine și să vin să o iau. În acel moment mă decisesem că trebuie să fug de acasă cât mai repede și să îl las pe el în nebunia lui.
Și nu a durat mult până când am primit o lovitura în partea de sus a piciorului, din cauză că eu doream să mă întorc la mama lui, căci nu mai rezistam psihic singură cu atâtea pe cap, fără ca pe el să îl intereseze ceva și să meargă chiar și cu ultimii bani la păcănele. Și, de bună ce eram, în continuare mă împrumutam non-stop de la familia mea de bani, am făcut credite cu buletinul o grămadă, pe care nu le-am achitat la momentul respectiv, el nelăsându-mă, și ca urmare, am și în prezent interdicție de a face un credit bancar pe o perioadă de câțiva ani.
Acea lovitură în picior mi-a provocat o vânătaie urâtă, dar întrebarea care răsuna în urechile mele era cum de se întampla așa ceva, de ce eu? Nici acum nu știu clar pe ce să dau vina, pe soarta lui nenorocită și spun asta pentru că știam că este schizofrenic cu acte, că provine dintr-o familie despărțită și poate că acești factori l-au facut așa cum a fost atunci.
În prezent, nu am decât milă față de el, este tatăl copilului meu și cam atât.
Dar, revenind la ziua cu lovitura în picior, aceea a fost ziua care mi-a pus capac la toate, vedeam numai deznădejde și un viitor sumbru pentru mine și față având în vedere că familia mea nu mă putea găzdui sub nicio formă. Mama, tata și sora stau într-un apartament micuț de două camere și nu aveam către ce să mă orientez, când pur și simplu gândul de a merge la Poliție m-a facut să văd cumva o luminiță la capătul întunecat al tunelului în care mă aflam.
Aici am dat de o doamnă polițistă foarte draguță și capabilă care m-a chestionat cu toate cele, și nu a durat mult până când am obținut ajutor de la autorități, prin Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului.
Aici la adăpost mi-a fost greu primele seri, plângeam în pernă aproape mereu, dar am avut mult sprijin din partea echipei de psihologi și a mai multor persoane drăguțe cu mine. Aici am conștientizat că nu sunt singură, că poate eu nu sunt în cea mai grea situație, ceea ce mi-a dat șanse și speranțe de viitor.
Vreau să le mulțumesc tuturor de la adăpost pe această cale, fără voi poate nu aș fi fost atât de încrezătoare acum în mine. Mereu mă gândesc cu drag la ședințele de psihologie, în grup sau individuale, la micile glume care le faceam pe terasă și la multe alte activități făcute cu fetele din adăpost.

****

“Mă numesc Claudia si am 24 de ani.
Povestea mea este cea a unei vieți trăite în frică și disperare, adesea lipsită de speranța către un viitor mai bun, mai liniștit.
Fără a-mi dori să dramatizez prea mult, vă spun cu sinceritate că am crescut într-un mediu în care violența era la ordinea zilei, iar eu eram luată în colimator constant, fiind percepută ca veriga slabă a familiei, persoană vulnerabilă și lipsită de apărare. Atacurile, atât de natură fizică, cât și psihică au început încă de la o vârstă fragedă și au continuat până în iarna anului 2019.
De mică m-am întrebat mereu “de ce?” și “pentru ce?”, încercând să justific un comportament nociv și toxic față de mine. Au fost multe momente în care am simțit că am ajuns la capătul puterilor, fiind foarte aproape de a claca, însă mereu am răbdat, sperând că lucrurile se vor schimba de la sine. Din nefericire, schimbările la care eu speram nu au avut loc. Din contră, situația s-a înrăutățit, iar in decembrie 2019, în urma unui episod violent care mi-a scuturat ființa, am găsit curajul de a cere ajutor.
A trecut aproape un an de la momentul în care echipajul de poliție m-a scos din apartamentul bunicului meu, iar viața mea s-a schimbat în mod radical. Sunt liniștită, iar acesta este aspectul pe care pun cel mai mare preț. Nu am multe, dar am siguranța ca mă pot trezi dimineața fără atacuri de panică, fără să îmi fie frică de o nouă zi, de o alta palmă, de un alt pumn. Nu mai adorm plângând cu teama ca nu cumva să fiu auzită și să dau, în mod involuntar, curs unui alt act de violență. Viața mea este acum, așa cum mi-am dorit și mi-am spus mereu că ar fi trebuit să fie – o viață normală.”